Jurnal Muntii Tataru

Jurnal realizat de Bogdan Balaban si preluat de pe carpati.org

Colindind zona Carpatilor de Curbura, prin Ciucas si Zagan am privit de multe ori creste si munti ce de sus si de departe pareau interesante. Ocazia explorarii lor se lasa insa asteptata. Eu am vazut ca din Poiana Stinei pleaca niste trasee interesante: unul care duce la Cimitirul Eroilor din Tabla Butii si un altul care merge intai spre Pasul Boncuta si apoi la Poarta Vinturilor din Muntii Siriu.

Am fost de doua ori in Muntii Tataru. Prima data vremea nu ne-a permis sa vedem prea multe, singura realizare notabila fiiind aceea ca am vazut ceatza de aproape. A doua oara am avut mai mult noroc.

Am plecat din Brasov spre intr-o dimineata ce parea promitatoare. Suntem multi, cit sa facem o echipa de fotbal, adica 11. Lasam cele trei masini linga Manastirea Cheia si intram in traseu in jurul orei 10. In prima parte vom urca pe culmea Buzaianu urmind o banda albastra si o cruce rosie.

/Tataru/imgp1404.jpg

Mergem intr-un ritm destul de relaxat, chiar prea relaxat care avea sa ne coste la final. La un moment dat traseele se despart: crucea rosie urca Zaganul iar banda albastra o la ia vale spre Poiana Stanei. In prima parte coborim accentuat pina ce trecem apa unui parau de unde luam apa. Apoi urmeaza o scurta dar solicitanta portiune de urcare dupa care coborim pe la marginea padurii pe un drum forestier. Astazi e limpede si putem vedea cum trebuie zona inalta a muntilor Tataru.

Coborim incet tot schimbindu-ne partenerii de conversatie, ca, deh, unde e lume multa e si multa vorbarie. Intr-un final ajungem la Poaia Stanei unde facem o binemeritata pauza de masa. Lenea specifica de dupa are un leac sigur: miscarea. Si in cazul asta e vorba de o urcare sustinuta.

/Tataru/imgp1423.jpg

Trecem Valea Stanei si intram in padure pe un marcaj cruce rosie. Sageata ne spune ca pina la Cimitirul Eroilor e o ora de mers. Poteca e destul de lata dar si cam noroioasa. Prima oara cind am fost aici s-a intimplat dupa o ploaie in care am vazut un fenomen foarte placut ochiului: drumul ne era strajuit de o multime de ciuperci rosii cu puncte albe, frumoase la privit insa otravitoare. Astazi evident ca nu mai era nici o cipercuta.

Noi ne continuam urcarea iar peisajul devine din ce in ce mai..interesant. Avem portiuni mai plate, alterneaza cu cele abrupte. La un moment dat coniferele inlocuiesc padurea de foioase. Poteca noastra ajunge intr-un drum forestier, aflat intr-o stare precara, unde intilneste un alt marcaj, banda rosie care vine din pasul Boncuta. Nu e nici o sageata nimic, care sa marcheze aceasta intersectie. Crucea rosie se termina aici. Dupa incercari zadarnice de a cauta continuarea traseului cruce rosie hotarim sa tinem banda rosie care merge pe drumul forestier. Alta solutie nu avem.

Dupa inca vreo 10 minute de urcat pe drumul forestier ce strabate Plaiul Boncuta iesim in golul alpin si gasim un indicator: banda rosie spre Poarta Vinturilor in 4 ore si jumatate. Poteca aceasta paraseste drumul forestier prin partea stinga pe linga o zona excavata. Pe aici trebuie sa fie Virful Tataru Mare, cel mai inalt din masiv, 1476m.

Noi continuam insa pe drumul forestier inspre Cetatea Vamii si Cimitirul Eroilor. Mergem spre sud urmind linia crestei. E bine si cald, orele insa sunt destul de inaintate si e cert ca ne va prinde noaptea pe drum.

/Tataru/imgp1499.jpg

Putin mai incolo gasim niste ruine, niste ziduri de cetate. Aici trebuie sa fie Cetatea Vamii. Asa ca ne urcam pe zid si incepem sa mergem pe extremitati. Se mai observa, in colturi, fundatiile unor turnuri patrate. In partea vestica, la intrarea in cetate gasim o inscriptie lapidara: Cojocaru Mirelian.

Stam citeva minute pe zidul sudic al cetatii minunindu-ne ce abrupt e muntele spre zona aceasta.

/Tataru/imgp1485.jpg

Un pic mai departe, la citiva metri deasupra drumului vegheaza o cruce de piatra cu soclul proaspat cimentat in 27.08.2010 daca e sa dam crezare inscripiei. De aici vom cobori drept in jos la Cimitirul Eroilor.

Acest loc gazduieste trupuri ale unor soldati cazuti in lupa in primul razboi mondial. Este incercuit de un zid de piata si strajuit de brazi inalti. Pe poarta scrie asa: Cimitirul Erioilor, Tabla Butii, Cerasu, Prahova.

Intram in interior si se infioram vazind numarul mare de romani ce au pierit in luptele de aici intre 1916 si 1918. Numele lor sunt scrise marunt pe o placa de marmura. Mormintele sunt asezate pe patru rinduri iar unele inscriptii de pe cruci sunt seci: trei necunoscuti, doi ostasi necunoscuti.

/Tataru/imgp1528.jpg

Pe alte cruci insa sunt trecute numele si gradele soldatilor.

O alta inscriptie ne lamureste mai bine:

“In anul mantuirii 1916 cind goarna adunarii romanismului la un loc a sunat si in urma marsului redesteptarii nationale, in Ardeal fiind siliti de forte numeroase a ne retrage trupele la hotare, puhoiul-germano-austro-ungar a fost oprit pe Plaiul Tabla Butii.

/Tataru/imgp1529.jpg

In urma luptelor indarjite de la 2-6 octombrie pentru reocuparea frontierei Tabla Butii si 4-6 si 26 octombrie pentru stapanirea hotarului au cazut la Plaiul Cetatuia 5 ofiteri si multi alti ostasi. Aparind sfanta noastra glie cari se odihnesc sub cele lespezi de piatra de sub colina la un loc cu inamicul rapus.”

/Tataru/imgp9881.jpg

Data trecuta, pe ceata am continuat pe drum pina ce plaiul a inceput sa se largeasca. La un moment dat prin ceata a aparut o constructie fantomatica. Nu stiam ce este, nici ce ar fi trebuit sa fie. Nu are intrare, nu are acoperis. E doar un morman de betoane. In jurul lui sunt citeva gropi si p serie de..hai sa le spun stilpi de ciment.

Pe constructia mai mare scrie Chiojdu, banda albastra si sageata. Ce o fi aia Chiojdu si unde este nu reusim sa aflam fiindca harta nu ne lamureste. Mai mergem un pic pe drum sa vedem daca mai gasim ceva, dar nu mai dam nici macar de banda albastra.

Gigi Cepoiu m-a lamurit ca aici a fost un stilp al unui funicular cu ajutorul caruia se trimiteau bustenii in Valea Stanei de unde erau preluati de mocanita.

/Tataru/imgp1573.jpg

Intoarcerea o facem pe acelasi drum pe care am venit. Admiram Zaganul din spate la apusul soarelui fiindca ziua e scurta la sfarsitul lui octombrie. Venirea iminenta a intunericului ne motiveaza si mergem mult mai bine. Coborim in Poiana Stanei in 35-40 de minute si ne angajam apoi la urcat la loc Buzaianul. Vom urca la lumina frontalelor, cu cintec si hahaiala intr-un alungarea spiritelor rele ale padurii si a ursilor.

Asadar, cu cintec inainte, cautam cu rabdare fiecare marcaj si Slava Domnului, poteca e bine marcata si bine stiuta de noi. Nu avem cum ne rataci. Privind inapoi ramam fascinat de jocul luminilor frontalelor care se se strecoara printre copaci. In spatele lor e un intuneric desavirsit.

Trecem piriul si sfirsim neasteptat de repede ultima portiune mai zdravana de urcat. Ajungem in Culmea Buzaianu iar de aici lucrurile devin mai simple. Nu mai e de urcat ci doar de facut o coborire usoara. Ajungem la masini in jurul orei 20. Asadar dupa 10 ore de mers( 6 la dus, 4 la intors ).

Mai multe fotografii aici:

http://fotoromania.bogdanbalaban.ro/indexgal.php?cat=Munti&gal=Tataru%20-31-10-2010

Jurnal calatorie: Grohotis si Ciucas

Actiunea se petrece in mai 2011.

De foarte mult timp mi-am dorit să fac un tur al tuturor munţilor zonei de nord a Văii Teleajenului (Grohotiş, Ciucaş şi Tataru), ocazia s-a ivit odată cu „venirea primăverii” şi cu vizita unui prieten de la Cluj căruia i-am promis de foarte mult timp că o să-i arăt zona în care locuiesc

Aşadar, odata stabilita ziua plimbarii ne-am pregătit rucsacii cu cele necesare unei drumetii montane de 3 zile iar intr-o vineri pe la ora 9 am plecat din Măneciu cu microbuzul spre Cheia.

Turul a început cu Munţii Grohotiş, aceştia sunt mai puţin umblaţi de iubitorii muntelui, dar sunt incantatori caci traseele sunt uşoare iar panoramele superbe. Prima şi ultima dată când am mai fost pe acest munte a fost prin copilărie pe la vârsta de 13-14 ani când am mers la cules de afine.

Traseul l-am început dintr-o zonă nemarcată pe care mai fusesem cu mulţi ani în urmă, mai exact pe drumul forestier ce insoteste paraul Mogoşu pana la confluenta acestuia cu DN 1A . Asadar, pe la ora 9:30 am inceput urcusul din fata cabanei taietorilor de lemne.

După vreo 4 kilometri de mers prin pădure, având cand în dreapta, cand în stânga pârâul Mogoş am ajuns în cele din urmă la un urcuş mai serios în apropierea unei exploataţii forestiere unde, cu exceptia picioarelor, numai taful mai putea străbate drumul forestier. După câteva pauze printr-o pădure de puieţi am ajuns în cele din urmă în golul alpin.

/Jurnal1/fata_lui_gherghel.jpg

Mergând agale prin golul alpin spre Vârful Bobu Mic (1694 m) ni s-a dezvăluit uşor panorama, la început am zărit la est şi în nord Muntele Faţa lui Gherghel cu stâncile sale înşirate pe versanţi.

Iar odată ce urcăm mai sus zărim şi Muntele Zăganu ascuns după Muntele Faţa lui Gherghel. În departare ni se dezvăluie înceţoşat Muntele Tătaru ce ocupă întreaga linie a orizontului de est. Aproape de vârf, la sud, vedem acoperişurile de tablă ale caselor din Maneciu si Izvoarele..

/Jurnal1/zaganul.jpg

Din loc în loc dădeam peste pâlcuri de brânduşe şi pete de zăpadadă prelungite pe versanţi. Pe întregul traseu liniştea ar fi fost ca de mormânt, dacă nu şi-ar fi făcut simţită prezenţa vântul prin rafalele sale reci.

Pe parcursul traseului am zărit multe stâni care încă nu şi-au primit locatarii: oile, cânii, măgarii şi ciobanii. Din fericire, lipsa ciobanilor şi a turmelor de oi a făcut plimbarea mult mai relaxantă dat fiind cunoscut temperamentul mai agresiv al câinilor ciobăneşti care uneori îţi fac neplăcută plimbarea pe munte.

Odată trecuţi de vârful Bobu Mic (1694 m) am ajuns pe traseul marcat cu cruce roşie ce merge din pasul Bratocea spre Azuga.

/Jurnal1/coltii_babesului.jpg

Ne-am continuat traseul pe lângă Muntele Faţa lui Gherghel şi apoi pe lângă Babeşul. În dreptul muntelui Faţa lui Gherghel panorama se schimbă uşor…uşor până când în dreptul Muntelui Babeş am zărit la vest în imediata apropiere Munţii Baiului cu vârful Baiul Mare (1895 m) iar în plan îndepărtat am zărit Munţii Bucegi înzăpeziţi de pe care puteam zări crucea de pe Caraiman.

La nord-est am zărit în toată splendoarea sa următoarea noastră destinaţie: Muntele Ciucaş.

/Jurnal1/muntii_ciucas.jpg

În imediata vecinătate a Babeşului având o asemenea panormamă am decis să facem un popas pentru o mică gustare. Încărcaţi cu energie am mers mai departe prin pădurea Plaiului Sterp unde în cele din urmă am făcut un mic popas la limita intre judeţele Prahova şi Braşov, în Pasul Bratocea. Aici nu am avut cine ştie ce panoramă dar am putut admira „combinaţiile” cu motorină ale şoferilor de tir, semn că… fie criza cât de grea românul se descurcă.

/Jurnal1/releul_din_cheia.jpg

După scurtul popas de lângă DN 1 A, ne-am continuat drumul pe lângă stâna din Bratocea de unde ne-am şi alimentat cu apă de la un izvor de lângă pădure, conştienţii fiind că pe Ciucaş nu vom găsi nicio sursă de apă. După ce am tăiat de-a dreptul drumul forestier ce duce până la releul din Cheia, am campat în apropierea pădurii într-o zonă în care aveam drept panoramă la sud, staţiunea Cheia şi muntele Clăbucet iar la vest, munţii Baiului, Babeşul, Faţa lui Ghergel şi Cailor.

După ce am instalat cu greutate cortul pe un vânt ce-ţi intra până în oase am făcut un mic foc de tabără pentru a ne dezmorţi. În cele din urmă am reuşit să ne incalzim aprinzand un mic foc de tabara langa am putut admira în tihnă peisajul din poza de mai jos în timp ce pe cer se iveau stele una cate una.

/Jurnal1/cheia.jpg

Imediat ce am stins focul ne-am băgat la culcare, dar somnul nu a fost chiar dulce după cum ne-am fi dorit…în jurul orei 2 am fost treziţi de zgomotul făcut de atingerea repetată şi zgomotoasă a primului compartiment al cortului. Zgomotul a durat câteva minute până când am aruncat nişte petarde din cort. După ce am scăpat de teama de necunoscut, am reuşit să ieşim pe rând afară şi să verificăm împrejurimile; animalul ce ne vizitase plecase dar trăsese rucsacul meu din primul compartiment şi împrăştiase în faţa cortului conţinutul rucsacului. După o mică evaluare am constatat că lipsea doar o bucată de şuncă. După ce ne-am băgat toate bunurile în cort (grătar, rucsaci şi ghete) la câteva minute după ce ne-am pus în sacii de dormit, animalul ne-a mai dat târcoale cortului vreo 15-20 de minute. Cu toate că am tot aruncat petarde pentru a-l alunga, acestea nu au reuşit să-l sperie şi după câteva minute se tot întorcea, în cele din urmă, văzând că nu mai are ce fura a plecat lăsându-ne să ne continuăm odihna.

Ne-am trezit a doua zi cu gândul la animalul ce ne deranjase somnul în jurul orei 2 dimineaţa. Oare ce animal putea fi?! După semnalmente animalul parea a fi vulpe. Dar de unde atâta fortă pentru a trage un rucsac?! Singurul lucru cert este că anul trecut în vară, am campat cu nişte prieteni în acelaşi loc şi pe la miezul nopţii am fost vizitaţi de un animal ce a furat gheata unuia dintre prieteni…din fericire pentru acesta, am găsit gheata la vreo 2 metri de cort. Să fi fost acelaşi animal?!

În timp ce strâgeam cortul în grabă şi savuram nişte biscuiţi a trecut pe lângă cortul nostru un Volkswagen Tiguan, şoferul a oprit sa ne întrebe de sănătate şi s-a mirat cum de am campat pe o asemenea vreme când temperatura nopţii fusese aproape de 0 grade C. În timpul nopţii nu am simţit vântul şi temperatura scăzută de afară poate şi datorită poziţionării cortului la marginea unui mic dâmb.

Am pornit cea de a doua zi a turului din dreptul releului din Cheia, de aici am avut parte de un urcuş ce ne-a solicitat puternic gambele dată fiind înclinarea pantei şi greutatea rucsacilor din spate, cu toate acestea am reuşit să urcăm panta fără probleme în vreo 20 de minute, ba mai mult în apropierea sfinxului de pe Bratocea i-am prins din urmă pe pasagerii Tiguanului.

După urcuş  am ajuns în golul alpin al muntelui Bratocea, aici am fost răsplătiţi cu o frumoasă privelişte. Sub cerul aproape senin ni se înşira la sud staţiunea Cheia înconjurată de munţii Faţa lui Gherghel, Babeş, Zăganu şi mai la depărtare de muntele Clăbucet.

De pe creasta muntelui Bratocea am putut zări la vest Munţii Baiului şi Bucegii dar şi Munţii Piatra Craiului uşor ascunşi în departarea orizonului. Dată fiind ceaţa, la nord, oraşele Braşov şi Săcele păreau a fi cuprinse de pădurile ce păreau să se întindă la nesfârşit.

/Jurnal1/muntii_baiului_si_bucegi.jpg

Pe întreg traseul ienupărul este la el acasă în golul alpin al Ciucaşului, dar pâlcurile de brânduşe nu lipsesc nici aici. Din loc în loc dădeam şi peste petele de zăpadă prelungite pe versanţi. În unele locuri, de-a lungul traseului, pe buzele văilor stratul gros de zăpadă depus pe poteci ne făcea probleme, un singur pas greşit şi puteam aluneca în gol. Norocul nostru a fost că zăpada se înmuiase şi puteam înfige bocancii în aceasta pentru a merge mai departe.

Pe întregul traseu nu am mai fost deranjaţi de vânt cum ni s-a întâplat ieri pe Grohotiş, liniştea părea să fie la ea acasă dar de data aceasta nu mai eram singuri pe munte, eram însoţiţi de la mică distanţă de grupul din Tiguan format din doi copii de 6 ani, părinţii şi bunicul acestora.

/Jurnal1/muntii_ciucas1.jpg

După mai multe zeci de minute de mers pe crestele şi pe văile Muntelui Bratocea unde am mers paralel cu Tigăile Mari ale Ciucaşului am ajuns în Şaua Tigăilor unde am putut admira la stânga în depărtare Poiana Teslei, lacul din Săcele şi Braşovul iar imediata apropiere formaţiuni stâncoase ale Turnului Goliat, Turnului Roşu şi Turnului de Jos.

Din Şaua Tigăilor am pornit în ascensiunea spre Vârful Ciucaş (1954 m), după câţiva metri parcurşi vremea ne-a tot jucat feste ba vâtul bătea puternic, ba se domolea şi soarele bătea puternic. Mai mult, zăpada părea să fie permanentă aici, în unele locuri aceasta ne-a făcut probleme la urcare spre vârf.

/Jurnal1/vf._ciucas.jpg

Ascensiunea a durat cam o oră, pauzele lungi şi dese datorate fie peisajului extraordinar fie înclinaţiei versantului au fost în cele din urmă folositoare deoarece am ajuns în vârf unde am fost răsplătiţi cu o panoramă superbă. De pe vârf am putut vedea şi partea ascunsă de vârf: Strâmbu şi colţii săi. Pe vârf iarna părea a fi stăpână, în departare spre Vama Buzăului puteam zări verdeaţa adusă de primăvara.

/Jurnal1/tigaile_mari.jpg

Cum nu puteam rămâne prea mult pe vârf, conştienţi că mai avem mult de mers până la destinaţia zilei (Valea Stâii) am pornit mai departe spre Cabana Ciucaş. La un moment dat, chiar la câţiva metri de la vărf, muntele ne-a supus unui test, traseul fusese acoperit de gheaţă şi zăpadă formând o adevărată trambulină spre una din prăpăstiile Tigăilor, aşadar a trebuit să evităm cu grija buza văii… după ce am trecut de aceasta proba ni s-a părut totul o glumă, ne temusem degeaba.

/Jurnal1/depresiune_brasovului.jpg

Imediat am început coborarea printre şi pe lângă colţii Tigăilor Mari ale Ciucaşului. Imediat după ce am trecut de Babele la Sfat s-au adunat dintr-o dată norii şi a început să ningă uşor…

/Jurnal1/coltii_ciucasului.jpg

unul dintre noi a izbucnit in bucurie: „Ningeeee!” Iar apoi a început să ningă în rafale. Când am văzut că ninge în rafale numai bucurie nu a fost în gândul meu, conştient fiind de faptul că vremea e schimbătoare pe munte şi ne poate îngreuna deplasarea. Am continuat deplasarea pe potecile batute de oi deoarece valea prin care continua traseul marcat era acoperită de un strat gros de zăpadă.

Odată ce am părăsit cetatea de piatră a Tigăilor ninsoarea s-a oprit şi am putut admira în voie la est Munţii Roşu şi Zăganul în timp ce ne deplasam către Cabana Ciucaş.

După un mic popas la Cabana Ciucaş, ne-am îndreptat către Valea Stânii pe traseul cu dungă albastră. Odată intraţi în pădurea din zona Şaua Chiruşca a început din nou să ningă, de data aceasta eram singuri, grupul cu care am mers până în zona Cabanei Ciucaş s-a îndreptat spre Valea Berii. Sentimentul de singurătate era accentuat de pădurea deasă în care nu am zărit urme de om, de poteca îngustă şi de urmele de animale sălbatice. Urmele păreau a fi de lup sau de râs, acestea erau mult prea mari pentru a fi de vulpe.

După vreo o oră de mers prin pădure când drumul prin pădure părea că nu se mai sfârşeşte am ajuns într-o poiană mai mică ce ne-a condus într-o poiană şi mai mare acoperită de brânduşe.

Ajunşi în poiană ninsoarea s-a oprit şi ne-a dezvăluit partea nordică a Muntelui Zăganu. La scurt timp după ce am ajuns în Curmătura Stânei (~1450 m) am început să coborâm pe o pantă lină spre pădure.

/Jurnal1/culmea_stanii.jpg

Nici nu am ajuns bine în pădure că stâncile au fost acoperite de nori întunecaţi şi a început din nou să ningă parcă cu o şi mai mare putere.

Ajunşi în pădure am continuat traseul prin valea seacă a pârâului Stânii unde am întâlnit o serie de copaci căzuţi ce ne-au făcut dificilă înaintarea, traseul  supunându-ne de această dată la o probă de contorsionism.

/Jurnal1/ninsoare_in_cheile_stanii.jpg

Cu toate că eram obosiţi iar traseul părea că nu se mai termină odată am mers cu plăcere prin Cheile Văii Stânii asistând muţi la spectacolul naturii. Nu am ieşit din chei fără a ne uda niţel la încălţăminte, probabil băieţii m-au înjurat un picuţ în gândul lor că am ales să mergem prin chei: după ce că i-am supus la probe de contorsionism a trebuit să le mai testez şi rezistenţa la îngheţ.

/Jurnal1/cheile_stanii.jpg

Odată ieşiţi din chei, ninsoarea s-a oprit şi am putut merge în voie pe drumul forestier ce dă în drumul ce leagă Vama Buzăului de Valea Stânii şi Buzoianu cu Mogoşu şi Cheia.

Dat fiind incidentul din seara precedentă am preferat să ne punem cortul în apropierea unor cabane dintr-una din poienile Văii Stânii. Imediat după ce am întins cortul a reînceput ninsoarea, am făcut focul în grabă. Norocul nostru a fost că am luat de acasă nişte surcele, astfel încât am putut aprinde repede focul pntru a ne încălzi şi a ne usca încălţămintea.

După ce am mâncat în grabă nişte salam şi pulpe de pui la grătar ne-am adăpostit de frig în cort.

A doua zi nu mică ne-a fost surpriza să vedem întreaga zonă acoperită de zăpadă. Văzând că ninsoarea nu mai conteneste ne-am hotărât să abandonăm planul de a merge spre casă pe Munţii Tătaru prin Tabla Buţii.

/Jurnal1/valea_stanii.jpg

Am pornit la drum spre Mogoşu. Sătui de atâta mers şi de frigul pătrunzător am decis să facem autostopul la 9 dimineaţa când pe drum nu era niciun automobil, dar norocul ne-a surâs, la vreo câteva zeci de metri de Casa Vânătorului a oprit un domn cu o Toyota Land Cruiser Offroad  care ne-a transportat pana în Măneciu.